Regiunile rurale ale Tinosului

De aceeasi parte cu arhitectura, regiunile rurale ale Tinosului prezintă un mare interes. Clima si mediul înconjurător au format structura celor mai tari câmpuri, cu ajutorul muncitorilor locali. Drept urmare tăranii au transformat coastele înalte în pământ cultivabil prin construirea unor ziduri din piatră cu rol de sustinere (sau „scales” în dialectul local), pe care ei le-au creat construindu-le cu pietre uscate (ca băncile). Acest obicei era prezent în Tinos încă din timpul Antichitătii. Fenomenul exista deja încă din sec. al IV-lea î. Hr., cu alte cuvinte locuitorii insulei să folosească această formă a cordoanelor înguste de pământ de-a lungul unduirilor dealurilor insulei, sustinând masele de pământ între ele.

Într-adevăr acele trepte erau de asemenea numite „trafos” (anagramatism al cuvântului din greaca veche „tafros” - sant) si formau un bazin natural de apă sau de teren cultivabil. În acest mod, suprafata devine orizontală si chiar masele de pământ sunt tinute înapoia lor pentru a nu aluneca din pricina ploilor. În această parte interioară a scărilor sunt plantati smochini sau vită de vie, astfel încât sa fie protejati de biciul vânturilor nordice, dar si să păstreze umiditatea. Accesul fermierilor este permis numai pe poteci, asemănător construite cu pietre uscate de-a lungul limitelor câmpurilor, de obicei cu pasi, din cauza înclinatiei pământului. Aceste cărări oferă o mare experientă plăcută vizitatorului, fie păsind fie mergând sau, rareori, observând. Pe câmpurile unde se găseste apă, desi de cele mai multe ori săpate bine, fermierii preferă să creeze plantatii de măsline si citrice, sau grădini de fructe. În această încercare, conditiile existente joacă un rol foarte important în acele locuri. În locurile joase din interiorul insulei, în jurul satului Komi, câmpurile sunt protejate de animale cu ajutorul dâmburilor de pământ care si ajută la mentinerea umezelii.

Satele Tinosului
Majoritatea cătunelor din Tinos au luat fiintă prin sec. al XVII-lea si atunci când si-au atins apogeul. Forma lor a fost influentată de către o varietate de factori. Cei mai importanti au fost vremea si vânturile care domnesc pe insulă, la fel de bine si peisajul, mediul social si istoric. Invaziile pe mare, durând multe perioade istorice, au fortat clădirile să devină asezări umane, în interiorul insulei construind majoritatea asezărilor lor. Ridicate în aria rurală a Tinosului, înconjurată de munti (precum satele „Volax” sau „Pyrgos”), ele nu erau vizibile pentru inamici. În acest sens, folosirea sistului care există peste tot în insulă a contribuit la această construire, si s-a realizat apropierea dintre case care au fost ridicate una deasupra celeilalte. Cu sigurantă unele târgulete au vedere la mare (de exemplu satele „Kardiani” si „Ysternia”), dar ele erau de altfel protejate la Est de unde venea cel mai mare pericol. Vânturile care lovesc insula, în special cele nordice, sunt mai puternice decât pe alte insule din Marea Egee. Aceasta a avut drept consecinta construirea majoritătii satelor în locuri acoperite. Maestrii tinosieni au folosit în mod istet avantajul oferit de topografie orientând satele într-o asa directie încât să poată obtine expunerea la soare si o bună ventilatie, de pe aceeasi parte cu protectie de vânturile puternice. În plus alte câteva conditii meteo au influentat formarea casei tinosiene.

Prezenta acoperisurilor terasate este cauzată de lipsa prezentei ploilor intense, în timp ce boltile de pe aleile satelor protejează de ploaie si soare. Întotdeauna în apropiere de marginile versantilor montani, satele tinosiene au avantajul unui surplus de apă si a unei fertilităti a câmpurilor pentru recolte. În concluzie, topografia si conditiile locale ale mediului înconjurător joacă un rol important în formarea satelor si construirea caselor, pozitionate în acord cu peisajul existent al insulei. Denivelările pământului cu „scales”1 asemănător cu ce a fost mentionat pentru mediul rural, au avut un efect similar si pentru plăsmuirea orasului. Platformele mari de piatră ale insulei au fost în mare măsură folosite de către constructorii locali, si anume sistul pentru pietrele uscate ale peretilor casei iar marmura în pavajul aleilor si în alte părti, în extindere a ceea ce si-a permis fiecare proprietar. Arhitectura tinosiană este originală. În ciuda prezentei venetiene pe insulă pentru multe secole, oricare dintre elemente au fost mai degrabă limitate. Doar în câteva exceptii putem vedea în coloanele de marmură, o caracteristică a clădirilor si bisericilor vestice.

  Ocupatia turcească în Tinos nu a lăsat rămăsite arhitecturale. Scurta perioadă de timp când stăpânitorii au ocupat insula (1715-1821 cu intervale) a contribuit la această situatie.

Principala trăsătură a satelor tinosiene este lipsa de transee sau fortificatii, singura exceptie fiind Xomburgo, datorită unor circumstante amintite anterior. Aceasta se datorează în principal ordinii stabilite, asupra căreia Tinosul si stăpânitorii venetieni au căzut de acord, si anume aceea de a păstra auto-determinarea insulei. Structura satelor arată cum a fost gradul de închidere al societătii sătesti, cu ridicarea caselor una deasupra celeilalte. Drumurile si cărările cătunelor formează o strâmtă tesătură, urmând înclinarea solului. Multe sate au clădiri publice, cum ar fi scolile clădirile administratiei si multe altele. Mai mult, fântânile, spatiile în aer liber pentru festivaluri, pietele din orase, sunt locuri pline de viată pentru o vietuire plăcută.

Principala trăsătură a plănuirii orasului cicladic este spatiul care formează un cartier. Cel mai mare accent este dat pietei si bisericii, care deseori sunt împreună ori foarte aproape. Toate clădirile publice, locurile de întâlnire (ex: cafeteriile) sau locurile comerciale (precum magazinele) sunt pozitionate în preajma pietei centrale, centrul vietii sociale. În satele mari sunt uneori mai multe piete. Din păcate, în orasul-port, Chora, din cauza concurentei asupra pretiosului spatiu în vederea unor scopuri comerciale, lucrurile stau altfel. Traditionalul spatiu public este structurat diferit aici si pune în lumină fata orasului care este situată la mare, dimpreună cu portul. Oricum cartierele organizate în planificarea orasului traditional încă există în Chora. Apelativul multor sate din Tinos vine dintr-o lungă perioadă de feudalism existent în insulă. Ca un exemplu de astfel de nume, terminatia este –ados. Alte sate, cum ar fi „Komi”, „Pyrgos”, „Steni” si altele poartă dovezile în timpuri străvechi (komi=oras – chora, în perioada clasică veche). Altele datorează numele lor primilor locuitori (kares=primii locuitori, rezultând de aici satul Karia), desi altora le-au fost date numele după unele caracteristici ale zonei, precum „Loutra” (izvor termal), „Tripotamos” (trei râuri), „Krokos” (şofran).

Casa tinosiană

Casele de pe insulă constituie un exemplu uimitor de artă populară. Ele se detasează prin simplitatea lor si înfătisarea destinată unui scop precis. Sunt mici cu câteva deschizături, care rar sunt orientate spre nord, ca în alte asezări umane mediteraneene. În zilele mai de demult, fatadele caselor erau îmbrăcate în piatră si fără culoare, pentru a fuziona cu mediul înconjurător. Astăzi ele sunt vopsite cu alb sau altfel pictate în culori deschise, în principal de dragul curăteniei si apoi pentru a reflecta lumina solară, pentru a evita încălzirea prea mare. Materialele de constructii folosite aici sunt în principal marmură locală si sist, în timp ce albul este folosit în constructie si decoratie, sau pentru formidabila putere de acoperire. Podeaua este acoperită cu sist sau cu pământ compact. Casele traditionale tinosiene de obicei contin o cameră spatioasă, divanul, care este folosită ca receptie pentru oaspeti, 2 sau 3 camere mai mici, dormitoarele, legate direct de camera principală (depinzând de numărul membrilor familiei), situate în spate sau în laterale si o bucătărie cu o vatră (care în principal este folosită pentru gătit si nu pentru căldură). Podeaua de bază este pusă sub locuintă, unde toate produsele din agricultură sunt depozitate, ca si cuptorul, si camerele în care se realizează procedeele cele mai grele, cum ar fi obtinerea vinului, fierberea raki-ului, staulul si altele.

Curtea, deschisă sau rareori închisă, este de obicei în partea din fată a clădirii, la primul etaj, care aproape oriunde are o orientare sudică. Este înconjurată de ziduri, bănci, de obicei placate cu plăci de marmură, cu o margine dublă (una dintre părti fiind mai scurtă), unde cineva poate sta si se poate bucura de mirifica priveliste a Mării Egee. Rolul situării curtii în fată a fost si este încă important, ca si cum viata socială gravitează în jurul ei. Echipamentul pentru curte include: bănci, mese, ghivece de flori, scaune si trepte pentru etajul de mai sus sau pentru terasă. Primul etaj este legat de parter si reprezintă drumul obisnuit pentru a deschide casa scării, de obicei placată cu marmură. Intrarea principală, care în majoritatea caselor este în mijlocul fatadei casei, între ferestre, este decorată cu un prag semi-circular din marmură. Pe acoperisul casei sau pe terasă se află frumoase hornuri, o reală încântare pentru ochi. În multe case, aceste hornuri au forma unui ulcior de pământ. Acest uz al materialelor este întotdeauna ideal pentru scopul căruia servesc; partea practică este combinată cu înfătisarea frumoasă, slujind perfect nevoilor umane.

Pe interior casele au linii destul de simple, singura caracteristică decorativă fiind arcul principal, denumit comun „Volto”, situat în mijlocul divanului. Alte elemente sunt construite în interiorul niselor din pereti (mai mici sau mai mari pentru a aseza diferite obiecte). „Volto”, un atribuit particular al arhitecturii insulare, este esential pentru a suporta greutatea acoperisului sau a camerei de deasupra. Casele sunt mobilate cu necesarul, dar si mobilier traditional (bufet, dulap sau polite, lavită și cufăr). Mobila este acoperită cu lână brodată manual sau foi împletite manual, în timp ce perdelele însuliţate sunt tinute de ferestre. Standardul vietuirii în casele tinosiene a fost înalt, dovada fiind completa separare a animalelor de locuinte, nu asemănătoare fiind conditiile traditionale de viată cu restul rural al Greciei la acel timp. Suprafete anume pentru animale există pe lângă si în jurul caselor, cum ar fi staule, cotele pentru porci, porumbare si altele

Bisericile si capelele
Tinos a fost un centru religios încă din antichitate când sanctuarul lui Poseidon si al Amfitriei era cel mai mare centru de pelerinaj al grecilor. Totusi credinta si aspectele religioase ale insulei au continuat de-a lungul timpului până acum. O dovadă a acestui fapt este numărul bisericilor ridicate în toată insula. Acest fapt constituie o dificultate atunci când se efectuează un studiu si ca urmare, nu este finalizat încă. Având aproximativ 1000 de biserici catolice si ortodoxe, Tinos ocupă un loc special în lumea arhitecturală a bisericilor, unde sensibilitatea sufletului tinosian si-a atins apogeul utilizând tehnicile din Est si din Vest într-un mod unic. Cu ajutorul materialelor locale si al devotamentului, constructorii tinosieni au construit biserici care sunt adevărate capodopere. Mai mult decât atât, clopotnitele încântă pelerinii cu măretia îmbinată cu simplitatea lor. Fiecare este făcută din marmura si piatră, decorate minunat sau extrem de simple.

În timpul stăpânirii bizantine, multe biserici parohiale au fost ridicate în sate. Această construire a multor biserici se datorează în principal unei întelegeri dintre locuitorii din Tinos si turci, după ce stăpânitorii insulei, venețienii, au cedat-o Imperiului Otoman. Tinosienii erau liberi să construiască atât de multe biserici câte voiau. În fiecare proprietate a fost construită câte o biserică de familie. Mai mult, construirea unei biserici de acest gen, este considerată o binecuvântare pentru cei ce o detin. Este transmisă din generatie în generatie nu fără a uita efortul si cheltuielile depuse.

Când fiecare biserica îsi sărbătoreste hramul, fie particulară sau nu, toti iubitorii, prieteni sau nu, stau împreuna si se bucură de tratatiile familiei-detinătoare sau ale întregului sat. Traditionala tratatie tinosiană constă în cafea, raki si rahat turcesc (în timpul Nasterii Domnului ei oferă un aluat prăjit, cu miere, făcut in casa si numit „diples”, în timp ce în perioada pascală oferă plăcinte cu brânză dulce). De obicei, pe lângă specialitătile amintite mai sus ei oferă si alte specialităti traditionale, cum ar fi brânză tinosiană, „Louza”, o delicatesa din carne de porc, „Scordato”, (un fel de sos picant), anghinare in ulei, toate acestea preparate cu vin local.

Bisericile tinosiene sunt de trei feluri: biserica parohială care se găseste în sate si în Chora, capelele care sunt biserici mai mici situate în apropierea catedralelor, si bisericile rurale. Acestea din urmă, toate albe, sunt infinite si pot fi găsite oriunde în partea rurală a insulei: pe vârfurile de munte, în zonele stâncoase, în apropierea plajelor, în câmpuri, de-a lungul cărărilor si drumurilor, în văi, sau în general oriunde un credincios tinosian îsi poate imagina, în sate, dar de asemenea si în Chora. Aceste bisericute umplu si îmbogătesc ruralul Tinosului. Ele se cuprind ca o parte integrată peisajului si sunt marcă înregistrată a Tinosului. În fiecare zi există, cu sigurantă, o biserică sărbătorind undeva. Sărbătorile micilor biserici însufletesc natura si constituie întâlniri autentice ale insularilor. Din punct de vedere al aspectului arhitectural, bisericile din Tinos sunt fie cu o absidă, fie cu două, fie cu trei.

Principala caracteristică a bisericilor tinosiene este clopotnita, construită in varii forme. Mulțti ani a existat individual lângă biserici. Bisericile mai vechi nu au alte deschizături, in timp ce altele noi au. Coexistenta îndelungată a doctrinelor ortodoxă si catolică pe insulă se vede în influentele mutuale unde stilul arhitectural este afectat. În cazuri rare bisericile sunt atribuite ambelor doctrine, ca Sfânta Ecaterina din „Tsiknias”. În general, bisericile traditionale din Tinos, si în special cele rurale, nu diferă de casele tinosiene, cu privire la materialele de constructie, cum ar fi plăcile din lut, si culoarea albă a peretilor exteriori. Tavanul, este plat ca în case si format dintr-o singură bucată sau mai multe mai mici care reazemă grinzile de lemn (sau „Traves”, cum sunt ele numite în limbajul local). La câteva fatade de biserici există frontispicii triunghiulare. Acestea nu coincid cu traditia locală, ci sunt recente (din secolele al XIX-lea si al XX-lea).

Porumbarele
Porumbarele sunt casele porumbeilor. Dragostea pentru porumbei a existat dintotdeauna, încă din timpurile străvechi, trecând prin Crestinism, unde porumbelul simbolizează pe Duhul Sfânt. Grecii i-au asociat cu pacea, iubirea si tandretea. Poezii si cântece au fost scrise în cinstea lor si de asemenea vin lângă ei prin inscriptii, broderii sau picturi. Porumbarele există si în alte insule cicladice, dar cele mai impresionante se găsesc in Tinos. Ele au fost strâns legate de insulă si pot fi considerate marcă înregistrată. Constructorii locali stiu că, pentru a atrage porumbeii, trebuie găsită locatia potrivita. Acesta este motivul pentru care ele sunt construite în zone rurale, în locuri specific alese, în apropierea câmpurilor cultivate, a surselor de apa, pe terasamentele si viroagele montane, dar niciodată pe un munte. Aceasta ajută la zborul păsărilor, dar de asemenea, le ajută în găsirea căii de întoarcere. Existenta apei în apropierea acestor structuri este necesară pentru supravietuirea lor.

Pe de aceeasi parte cu rationamentul strict practic, porumbarele sunt semnul elegantei si al aristocratiei. Detinerea unui porumbar a fost considerată o onoare pentru proprietari, din moment ce le-a conferit un statut social ridicat. Porumbarele sunt considerate ca un ornament pentru peisajul tinosian si ca un remarcabil aspect al modului în care se diferentiază unul de celălalt.

Au o mărime potrivită, cu peretii construiti din piatră. Parterele sunt folosite ca depozite de cereale si unelte, iar etajele de mai sus pentru porumbei. Ca la restul clădirilor din Tinos, sunt folosite materiale locale (cărămizi, si alte roci, vopsea albă) pentru constructia unui porumbar. Clădirea nu are decât o usă mică de lemn care se foloseste pentru intrarea proprietarului dar si pentru a feri de prădători cum ar fi serpii, si soarecii.

Constructorii de porumbare au folosit cărămizi pentru a crea ornamente rare pe una sau mai multe suprafete ale clădirii (romburi, triunghiuri, sori, chiparosi si multe altele). Aceste elemente decorative creează o imagine inimaginabil de armonioasa si au fost numite broderie arhitecturală. Fiecare în parte, sau toate împreună, formează un set de monumente rare si poate fi privit ca o expresie a unei forme de artă populară care este unică în întreaga lume. Pare ca si cum o adâncă nevoie emotională este căutată să apară în forma arhitecturii creative.

Desi porumbeii sunt prezenti în insulă de multe secole, se pare ca venetienii au introdus cresterea lor sistematică. În timp ce în timpul dominatiei venetiene porumbarele reprezentau un privilegiu pentru cuceritorii venetieni („droit de colombiers”), localnicii au format si alcătuit ale lor proprii, după traditia populară. Majoritatea porumbarelor au fost construite în perioada secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea.

În acele vremuri cresterea porumbeilor a fost atât de extinsă încât tinosienii i-au exportat în toată Grecia, ajungând chiar până în Smirna, Constantinopol si alte părti. Carnea lor delicioasa a fost deosebit de apreciată, în special fiind conservată în borcane cu otet, fiind încă de pe atunci considerată o foarte delicioasă si nutritivă hrană. Chiar si astăzi unii localnici gătesc si servesc porumbei. În orice caz ei nu sunt crescuti doar pentru carnea lor delicioasă, ci si pentru excrementele lor care sunt considerate a fi un fertilizator de cea mai bună calitate. Numărul exact al porumbarelor nu se cunoaste, însă depăseste cu siguranță 1000. Majoritatea lor sunt construite în regiunile centrale si estice ale insulei, cel mai mult în valea satului Tarabados, dar si în jurul satului Tripotamus. În prezent efortul se depune în linia mentinerii porumbarelor în Tinos. Prin contributiile voluntare si studii, Asociatia „Prietenii Verdelui” a sprijinit si continuă sprijinul acestei initiative. Până acum peste 140 de porumbare au fost restaurate în timp ce tyinta acestei activităti a Asociatiei este să reconstruiască 1007.

Morile de vânt

Tinos poate fi locul ideal pentru functionarea morilor de vânt, de vreme ce vânturile puternice care domină insula sunt un avantaj serios. După examinarea stiintifică, a fost stabilit că aici există mai multe mori de vânt decât pe oricare altă insulă a Cicladelor. Din perioada chiar dinainte de crestinism, erau în functiune mai mult de 80 de mori de vânt care măcinau nu numai grâul Tinosului dar ti al altor insule învecinate. În timpul dominatiei venetiene numărul morilor de vânt a crescut, de când cultivarea grâului a început sa fie sistematică pentru a îndeplini nevoile populatiei care s-a triplat.
         
Sunt construite din pietre locale pe văile dealurilor si la treceri, astfel încât grâul să fie utor transportat de la satele învecinate către moară. Clădirea este împărtită în trei sectiuni; ultima si cea mai mare, este împărtită în trei sectiuni. La ultima si cea mai mare, măcinatul este gata. Putem să le întâlnim în mănunchiuri sau individual, pe tot cuprinsul insulei. Pe dealul satului Ysternia, multe mori de vânt sunt grupate împreună datorită faptului că acolo a fost dezvoltată în trecut o industrie de export a făinii, marfa fiind exportată prin micul port al satului. În orice caz, există multe mori de vânt pe tot cuprinsul insulei pentru uz casnic. Morăritul a continuat de asemenea si în timpul războiului grec de independentă, pentru alimentarea flotelor grecetti si după aceea, de-a lungul vremurilor de pace. Morăritul a coincis cu timpurile prospere, când acesta a însemnat că totul mergea bine pentru tară si economia ei.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, morarii insulei si-au riscat vietile oferind ajutoare importante populatiei înfometate, prin morăritul făinii în secret pe timpul noptii pentru a împlini nevoile locale evitând confiscarea de către intrusi. Funcționarea lor a continuat până în anii ‘70, când multe dintre ele au fost închise. Până recent, ultima moară a functionat în Valea Kambos, dar, din păcate, si aceea a fost închisă de asemenea.

Numărul mic al morilor care au supravietuit până astăzi, este considerat ca un exemplu de artă si de abilitate a mestesugului. Fiind acum rămăsite ale secolelor trecute, morile de vânt justifică legătura insulei cu Aeolus, zeul vântului. Morile de vânt tinosiene au opt linii de lemn pe care catargele sunt legate învârtindu-se în conformitate cu puterea si directia vântului. Pentru constructia lor sunt folosite materiale locale, exceptând piatra de moară care este adusă din insula Milos.

Profesia morăritului a fost ereditară. Morarii sunt considerati ca fiind cei mai buni amatori meteorologi. Precum marinarii, ei stiau vanturile insulei, si astfel după o considerare îndelungată, au ales unde să construiască morile de vânt.

Mai departe, pentru a se asigura că totul progresa, ei se rugau sfintilor, precum Sfântului Nicolae, patronul marinarilor, Sfântului Gheorghe si Sfântului Mina, tinând icoanele lor în mori, la înăltime, sub grinzile de lemn.

Morile de apă

Morile de apă au fost inventate în secolul I î. Hr. si nu se stie când au functionat prima dată în Tinos. Ele sunt legate de vechea denumire a Tinosului „Hydroussa”, indicând prezenta apei si a izvoarelor pe insulă. Localnicii au folosit acest avantaj utilizând morile de apă împreună cu morile de vânt pentru a măcina grâul. Ca si morile de vânt, acestea pot fi observate individual sau în ciorchini pe tot cuprinsul insulei, în locuri unde apa abundă, cum ar fi „Livada”, „Marouli” si „Perastra”. În Tinos, până deunăzi morile de apă lucrau sistematic. Din păcate, precum s-a întâmplat cu morile de vânt, ele au fost scoase din uz si au căzut în uitare din pricina evolutiei tehnologiei.

Arta marmurei si a sculpturii în piatră

Capodoperele artei în marmură pot fi găsite peste tot în Tinos. Sunt pe drumurile si aleile insulei în apropierea bisericilor si a caselor si în general oriunde privesti. Marmura tinosiană a fost sculptată cu dragoste si imaginatie de către sculptori si tehnicieni cunoscuti, iar podoabele de marmură si gravările decorează toate siturile unde această piatră a fost folosită. Unica si binestiuta marmură a Tinosului, albă sau verde, a fost folosită si continuă să fie una dintre primele alegeri în garnitura monumentelor si a proiectelor arhitecturale. În acest mod, folosirea ei în decorarea palatului Buckingham si a Luvrului, nu este deloc surprinzătoare.

Mestesugul tinosian, ca o consecintă a dedicării si dragostei a izbutit prin alcătuirea unor capodopere artistice utilizând acest material local. Tinos, în plus fată de munca artei care a fost înaintată de către alte orase grecesti si străine, este de altfel numit „un muzeu în aer liber al sculpturii traditionale în marmură”. Cele mai ilustre exemple ale artei locale sunt bisericile, cimitirele (în principal cimitirele satelor „Pyrgos” si „Platia”), cetătile/castelele, fântânile de marmură, băile publice rurale si în final arcadele usilor și ferestrelor care decorează casele si bisericile. Trebuie mentionat că în jurul anului 1845, sculptura si arhitectura marmurei au reprezentat principala trăsătură preindustrială a insulei Tinos si au fost angajati mai mult de 1000 de oameni printre care sculptori, tehnicieni si zidari de piatră.

  Arta marmurei - sculptura marmurei

În conformitate cu traditia, cel mai remarcabil sculptor al antichitătii, Phidias a venit în Tinos si a predat arta lui si secretele ei. Aceasta este de asemenea indicată de către marea multime a descoperirilor arheologice. Marmura de aici a fost de altfel folosită pentru constructia templelor lui Poseidon si Amfitria în „Kionia” si artistii tinosieni au participat la constructia sanctuarelor din insula „Delos”. În plus, pietrarii marmurei verzi din Tinos au lucrat în timpurile străvechi, mai mult în timpul erei romane si crestinismului timpuriu.

Cea mai mare dezvoltare a artei marmurei a avut loc după revolutia grecească în 1830, când Tinos a evoluat atât de mult încât a devenit cel mai mare centru al sculpturii în marmură din Grecia, dar de asemenea, unul dintre cele mai mari din întreaga lume. Sculptorii marmurei tinosiene, si-au făcut faimoasă insula în întreaga lume prin câstigarea unei înalte reputatii. Tinos însusi, prin statutul artistic înalt si frumusetea naturală, a inspirat si încă inspiră fiecare artist. Coastele serpuite, rocile natural sculptate, tărmurile linistite dar de altfel si viata sălbatică se predau grozavelor vanturi care sculptează orice fel de piatra în forme grozave. Chiar si copacii care cresc în zonă, sunt o sursă de inspiratie pentru fiecare vizitator al insulei. Nu este ciudat că tot felul de artisti vin în insulă pentru a se inspira si creează opere de artă. Unii dintre ei chiar stau aici înfiintând propriile ateliere. Următorii factori au contribuit la dezvoltarea si progresul artei marmurei si sculpturii în piatră:

Conditiile sociale si financiare preponderând în timpul perioadelor lungi de timp.

Stăpânirea venetiana si credinta catolică ce a sustinut sculptura în marmură si a favorizat arta în general.

Solul tinosian bogat în pietre pretioase de mentionat pentru a lui marmură albă si verde (de specificat în partea nord-vestică a insulei unde se găsesc carierel.

Împreuna locuire a artistilor si sculptorilor care a inspirat restul tinosienilor si a încurajat talentul lor înnăscut.

Bursele date de Sfântul Institut Grec al Buneivestiri din Tinos care a finantat studiile multor artisti în străinătate (printre ei Ghizis si Lytras)

În final, Scoala Artelor Fine care a functionat în satul „Pyrgos”. Toate conditiile mai sus mentionate au condus localnicii să se ocupe ei însisi cu marmura si arta ei, sustinându-i-i pe tot parcursul drumului. Nu este accidental că profesia mestesugului marmurei a fost legată de aceea a sculptorului si artistului. Într-adevăr, conform evidentei, primul atelier organizat de marmură a început să lucreze în satul „Pyrgos” în timpul secolului al XVII-lea. Încă de atunci multe ateliere au fost create si competitia care s-a dezvoltat de-a lungul lor, a favorizat progresul astfel încât ei au atins apogeul în timpul secolului al XIX-lea. Călătoriile artistilor locali în alte părti ale Greciei si în străinătate, i-a ajutat în crearea unor modele originale si variate de muncă. Creatia artistică a fost extinsă spre a include multe feluri de activitate si constructie, relationate cu aceasta. În acest fel, astăzi ne intersectăm cu capodopere pe întreg cuprinsul Tinosului: în biserici si catapetesmele lor, în arcadele caselor sau în stemele de marmură, fântânile de marmură, frontispiciile si monumentele funerare care sunt peste tot si oriunde inspiratia artistului local a putut să-l cuprindă. Celebrii sculptori tinosieni cum ar fi Gyannoulis, Halepas, Dimitris Fillipotis si multi altii au călătorit mult si au avut de a face cu multe proiecte ca Palatul Regal, Universitatea, Academia, Politehnica, Muzeul Arheologic, Biblioteca Natională, Conacul Zappeio si multe altele. Desi sculptura în marmură si atelierele au suferit o criză la mijlocul secolului trecut, întoarcerea la valorile traditionale chiar si pentru scopuri turistice sau pentru constructia domiciliilor bazate pe stilul traditional de case tinosiene au sustinut continuare traditia sculpturii în marmură. Aceste ateliere există în principal în satele Pyrgos si Ysternia unde se găseste marmura. Diferitele muzee ale insulei expun câteva lucrări ale artistilor tinosieni. Ceva mai multe creatii artistice pot fi de asemenea regăsite în sate în cazul în care vizitatorul vrea să descopere arta marmurei si a altor pietre, de vreme ce acestea se află peste tot.

Pragurile de marmură (sau traversele)

Pragurile de marmura (sau traversele, conform altui apelativ) pot fi găsite în toată insula. Ele includ creatii autentice ale constructorilor traditionali si sunt acum legate direct cu traditionala casă tinosiană. Ele sunt sculptate în marmură având forma dreptunghiulară ori semicirculară, întotdeauna perforate. Ele urmează diferite schite oferind o mai buna iluminare si ventilatie a căminului tinosian. Ele sunt considerate o îmbunătătire a „triunghiului perioadei miceniene”. Multe dintre pragurile caselor si-au mentinut folosinta originală în casele satelor si în orasul Tinos până astăzi. Ele sunt pozitionate deasupra usilor exterioare sau chiar a ferestrelor casei pentru a conduce lumina în camerele întunecate (casele traditionale au câteva deschizături mici). Aceste lucrări de artă folosesc modele decorative cum ar fi: pasările, navele, florile, pestii si copacii, de obicei de inspiratie venetiană sau bizantină, fiind exemple clare ale vervei unice din Tinos. Ele au o importantă valoare estetică, sunt podoaba casei si au o mare însemnătate în lumea artelor.

Pe lângă motivele practice ale existentei lor, traversele sunt un element decorativ al fatadei casei. Ele chiar poarta blazoanele sau emblemele familiilor eminente, dar de asemenea au protejat familia cu inscriptii pe ele, cu unele îndepărtând răul. Mai mult decât atât, conform crezului popular, principala intrare a casei trebuie să fie apărată de pericole si dusmani. În câteva case din Tinos, nu regăsim deloc praguri. Principalul motiv al lipsei lor este dificultatea financiară a proprietarului care nu a putut să-si permită ceva care ar fi adăugat un statut mai înalt si prestigiu familiei.

Treieratul si scărmănatul

Vizitatorul are sansa de a vedea si admira încă o creatie făcută cu ambarcatiuni superbe si simt practic de către expertii de pietrei tinosiene: terenul treierat. Acesta are forma circulara cu diametrul de 4-5 m, este pavat cu dale si înconjurat de pereti scunzi făcuti din pietre cioplite verticale, înalte de 50-60 cm. Împrejurul decalajului de teren treierat, se afla un sir de pietre. În afara terenului treierat, agricultorul obisnuia să acumuleze mănunchiuri de fan, ce reprezintă căpita de fân. Treieratul începe în primele zile ale lunii iulie. În acest scop, agricultorul foloseste de obicei două vaci (câteodată o singură vacă si un catâr sau un măgar), pe care le pune în jug si după aceea aruncă pe pământul treierat 8-10 pachete de grâu si apoi treieră. Aceasta înseamnă ca a parcurs terenul treierat în cercuri, în timp îndemna vitele să alerge, pentru ca fânul sa fie scuturat si boabele să se separe de acesta. Când acesta considera că cerealele au fost bine separate si călcate, el arunca noi pachete (aruncătoarea), până când căpita de fân a fost formată. Pentru că treieratul a fost făcut sub soarele fierbinte al verii, treierătorul primeste apă rece, pâine si brânză de la membrii familiei care l-au sustinut pe parcurs. După treierat urmează scărmănatul, dar pentru ca agricultorul să poată scărmăna, trebuie să treacă o briză usoară. Testul pentru puterea si directia vântului se face aruncând niste grâu în aer. În cazul în care agricultorul a văzut că este potrivit, el a început procedura de scărmănat, de obicei foarte devreme dimineata. Cu ventilatorul („furca de îngrăsământ” ceva ca un trident de lemn), el aruncă fânul sus în aer, iar vântul îl împrăstie de-a lungul terenului treierat, unde a fost creat un ghem de paie, care mai târziu va fi transportat la hambar, pentru a hrăni animalele pe timpul iernii. Grâul si orzul recoltate, fiind mai grele, cad jos pe pământul treierat urmând-si căderea circulară, prima oara cu partea ascutită urmând apoi o separare mai rafinata.

După aceea, prin intermediul unor găleti mari, pătrate din tabla care contine de asemenea o unitate de măsura, ei umplu saci si astfel recolta a fost transferată în camera de depozitare, iar apoi la moară pentru măcinare.

ASOCIATIILE CULTURALE

Dragostea oamenilor tinosieni pentru pământul natal este unică, dovedita de existenta celor aproximativ 50 de asociatii culturale care există astăzi. Nu există sat sau regiune în Tinos care să nu aibă asociatie culturală. Începutul a fost făcut în 1876 prin „Frătia tinosienilor care locuiesc în Atena” ce s-a stabilit la coltul dintre bulevardul Alexandras si strada Asimaki Fotila, în centrul Atenei. Abandonul oamenilor fată de Grecia rurală căutând o viată mai bună în orase, a rezultat în depopularea ruralului în timpul anilor ’50. Această tendintă a adus multi tinosieni în orasul capitală. Dragostea si dorul pentru satul lor, biserică, scoală, casele ancestrale, i-a condus la construirea unor asociatii culturale individuale pentru fiecare sat. Primele asociatii an început să apară la mijlocul anilor ’40, precum cele ale satelor „Karia” si „Kardiani”.
                       
Ele au sprijinit o varietate de cauze si o multime de initiative pentru păstrarea unor trăsături traditionale ale vietii satului. Ei de asemenea poartă grijă de protectia arhitecturii satului fată de influentele externe unde plănuirea urbană este îngrijorătoare.

În plus, fata de administrarea unor proiecte de interes comun contributia lor importantă la conservarea porumbarelor, cărărilor de la tară, a magazinelor de raki, a morilor de vânt, a ariilor de treierat si a zidurilor din piatră este demnă de mentionat. În plus, ei au organizat niste evenimente culturale prin invitarea unor savanti cunoscuti pentru a tine discursuri pe domenii educationale, religioase si culturale. Vizitatorul insulei are sansa, în principal pe timpul verii, de a alege între multele evenimente la care să participe si la sfârsitul evenimentului să se bucure de ospitalitatea tinosiană.

PRESA TINOSIANĂ

În 1877 primul ziar al insulei apărea sub numele de “Tinos”, având ca editor pe dl. Nik Aggelidis, după care “Vocea Tinosului” a urmat în 1881. În timpul acestor 130 de ani peste 60 ziare au fost publicate, unele pe o durată mai îndelungată, iar altele mai scurtă. Contributia lor în promovarea mostenirii culturale a insulei este foarte importantă, fiind încă legătura dintre oamenii tinosieni – oriunde se află – si locul lor de nastere. Mai mult, presa tinosiană a blocat progresul unor initiative care ar fi avut un impact negativ asupra mediului înconjurător, neezitând să actioneze împotriva intereselor puternice. Până nu demult, următoarele ziare si reviste erau în circulatie :

Lumina Cicladică” (1950)

Farul Tinosului” (1959)

Isterniotica”(vesti din Ysternia)(1983)

Valorile Tinosiene”(1993)

Vocea Karyei” (1998)

Noutătile din Kardiani”(1999)

Mandata”(Vesti noi în limbaj familiar)(2000)

Interiorul pământului tinosian”(Revistă-2002)

Cetătenii Tinosului”(Vesti-scrisori din orăselul Tinos)

În actiune”(Vesti-Scrisori ale orăselului Exoburgo).